Perceptiile mele despre zilele noastre

Fiecare perioada de tip “zilele noastre” a avut particularitatile ei asupra carora participantii s-au aplecat spre analiza.
In zilele noastre particularitatile se schimba atat de repede, incat nu mai am nici macar timp sa le analizez, dar sa le si inteleg. Zilele noastre sunt de fapt mai mici, mai scurte, aproape ca niste minute.
Traiesc o permanenta adaptare manifestata prin incercarea de a intelege si de a accepta si in acelasi timp traiesc o permanenta opunere.
Daca nu mergi cu schimbarea, risti sa ramai pe dinafara. Pe de alta parte, cu cat mergi mai tare cu schimbarea, cu atat risti sa te pierzi, sa iti pierzi reperele, individualitatea.
E paradoxal ca traim din ce in ce mai mult in individualism si totusi, prin tot ceea ce facem, ii dam in cap individualismului.
A murit rabdarea. Eu nu mai cunoasc oameni care au rabdare sa asculte ceva ce nu este despre ei sau despre un scop al lor.
Abia apuc sa deschid gura sa zic “albastru” ca imediat aud deja 3 povesti despre alt “albastru” al altora, care este, daca nu mai important decat “albastrul” meu, cu siguranta mai “albastru” decat al meu.
Traim in zilele noastre un individualism mutant in care individul care este preocupat exclusiv de propria persoana are o nevoie vitala reteaua sociala, pentru ca numai asa isi poate stinge setea de a fi observat. Reteaua sociala nu mai serveste constructiei de relatii, ci doar observarii indivizilor de catre ceilalti indivizi. Nevoia de a fi observant a ajuns atat de mare incat aproape ca nu mai poate fi satisfacuta de societate.
Nu mai e nimeni preocupat de relatie in sensul clasic al acesteia (o legatura, o conexiune, un schimb de idei, un parteneriat) si in niciun caz de calitatea relatiilor si de ce s-ar putea naste din ele, ci toate preocuparile sunt cantitative si unilaterale.
Si la ce ar mai folosi relatiile clasice? Cui ii pasa ca “albastrul” meu ar putea sa fie mai corect sau mai adevarat decat “albastrul” lui, cui ii mai pasa cu adevarat ca dintr-un albastru (al meu) si un galben (al lui), am putea avea un verde (al nostru)?
Ne place sa vorbim din ce in ce mai mult in imagini, in propozitii scurte, de fapt in afara propozitiilor.
Vorbim nonstop in cursul unei zile, cu franturi de idei, pareri si cuvinte. Suntem atat de prieteni si ne cunoastem atat de bine, stim atat de multe unii despre ceilalti si ne pasa atat de putin.

A murit rabdarea. Si prietenia. Sa nu ma mai importivesc. Like. Big like.

Secunda care ma ingrozeste

Ieri am fost tinuta in puf de prietenii mei: scos la masa, scos la shopping, incurajari la telefon si pe mesaje. Vremea a trecut si ea de la nori si ploaie la senin si soare. Am vazut 2 copii frumosi, ireal de frumosi: Calin si Cezar. Parca tot universul venise sa ma sustina, sa fie cu mine sa-mi arate ca nu sunt singura.

Si toate astea au tinut cu orele, de dimineata pana seara. Si le multumesc tuturor. Mai ales copiilor.

Dar orele sunt facute din minute si minutele din secunde si o secunda de neatentie e suficienta pentru a zgudui lumea (mea). Secunda aia care ramane neacoperita, cand privesc viata asa cum e ea, secunda aia ma ingrozeste prin forta ei. E secunda aia in care pic, cad, raman fara nicio sustinere, in gol, goala, dezmembrata, handicapata, singura. E secunda in care aerul care intra in plamani doare. E secunda cand stiu ca nu am nicio putere, ca niciun leac din lume nu ma vindeca, ca totul meu este o imensa rana vie care doare. Cum poate o secunda sa fie atat de concentrata?

Nu, nu lunile ce vor veni ma ingrozesc, nu saptamanile si nici zilele, nu mi-e frica de “Un veac de singuratate”, mi-e frica de “O secunda de singuratate”.

Greu

Greu.

Tot ce mi se intampla e greu. Vreau sa fac prea multe dintr-o data si ma simt neputincioasa. Mi-e atat de frica, incat abia mai respir. Vreau sa-mi gasesc jumatatea. Cat timp nu am vrut sa o gasesc, dar nu o aveam, singuratatea nu parea atat de grea. Din clipa (si chiar vorbesc de clipe) in care am hotarat sa fac curat si sa o iau de la capat, totul pare al naibii de greu. Confortul unei relatii gresite, dar vechi era fantastic de placut. Disconfortul de a incepe o cautare este dureros. Doare ca operaia de molar, numai ca nu doare in gura, ci in stomac. Inima mea e in stomac. Sufar, dar nu inteleg de ce sufar. Singura eram si pana ieri, azi nu sunt mai singura decat ieri, dar azi pare atat de pustiu. A privi realitatea in ochi mi se pare similar cu a iesi dezbracata din casa si a ma plimba prin piata. Am senzatia ca imi scrie mare in frunte: "femeie batrana, singura si nefericita". Nu vreau sa-mi scrie nimic in frunte. Imi scrie destul in capul meu.

Vreau sa-mi schimb jobul. Cat timp nu am vrut cu adevarat, parea ca acolo, dincolo, e o lume de oportunitati. Din ziua in care am decis sa schimb, pare ca eu am cel mai bun job sau cel putin ca asta mi se potriveste cel mai bine. Am brusc senzatia ca nu sunt in stare de mai mult sau ca de fapt nici nu vreau mai mult.

Am hotarat sa duc o viata mai sanatoasa: sa fac sport, sa manac mai sanatos. M-a tinut cateva ore, pana la primul kfc.

Am hotarat ca o data pe luna, in fiecare luna sa fac un tratament cosmetic. La primul, cand eram pe masa de cosmetica, imi trecuse prin cap chiar sa fac 2 in prima luna. Au trecut 6 luni pana la al-2lea.

Un prieten mi-a spus candva ca frica e cel mai pervers sentiment. Ca frica acopera tot si nu mai esti capabil sa simti nimic altceva. Mi-e al naibii de frica.

echilibrul in viata

Sa-ti gasesti echilibrul in viata sau sa traiesti o viata echilibrata sau sa traiesti echilibrat...suna cunoscut rau, nu?

Nu mai zic de mult mai incisivul sfat: "ar cam fi timpul sa-ti gasesti si tu echilibrul in viata!"

Well pai ce am inteles eu din toate aceste indemnuri de viata echilibrata?

Daca mi-e pofta de ciocolata mananc una intreaga pe nerasuflate si apoi nu mai manac nimic jumatate de zi, ca sa pastrez un echilibru.

Daca beau inr-o seara toate paharele de vin rosu aferente unei saptamani, nu mai beau deloc o saptamanai, ca sa pastrez un echilibru.

Daca mananc o shaorma la 12 noaptea pentru ca atunci mi-a fost pofta (deh, nu reusesc sa mi se faca pofta la micul dejun cand cica orice manaci se arde), fac si eu a2a zi (dupa ce imi trece raul) o tura de parc ca sa ard shaorma aia nenorocita si sa pastrez un echilibru al caloriilor.

Daca intr-o dimineata dorm si eu 2h mai mult si ajung la 11 la birou, stau pana seara ca sa pastrez echilibrul.

Si mai fac ceva. Daca umblu cu 2 barbati intr-o perioada a vietii mele (ca deh, nu pot stii cand mai am norocul asta), are viata grija sa ma tina singura in perioada urmatoare ca sa pastrez un echilibru de 1 barbat la 1 femeie, cum zice la cartea de morala.

Parerea mea e ca duc o viata echilibrata!

Culorile unei suferinte din dragoste

Verde, rosu, mov!

Ani de zile am trait cu convingerea ca cea mai grea suferinta intre doi oameni care formeaza un cuplu este a celui parasit, cand cel parasit inca iubeste. Voi asocia aceasta durere cu culoarea verde, pentru ca este o durere vie, vibranta. O durere care creste, traieste in cel parasit, se alimenteaza din aerul lui, din apa pe care o bea. In toti acesti ani, in toate relatiile m-am temut sa nu fiu eu cea parasita cat inca mai iubesc, considerand ca atractia mea fata de verde m-ar dobori. Aceasta convingere si aceasta teama mi-au influentat comportamentul in relatii intr-un mod dramatic. 

O alta suferinta din dragoste este cea de tip moarte, adica destramarea unui cuplu din motive definitive si externe. Nu am experimentat-o, mi-a fost mereu teama de ea si mi-o imaginez ca fiind o durere rosu aprins. O durere ca o operatie pe viu, careia insa, daca ii supravietuiesti, ii urmeaza un proces natural de vindecare. Ma gandesc ca iubirea pe care cel ramas i-o poarta celui plecat nu se stinge, nu se transforma in ura, nici in regrete, doar se micsoreaza cat sa nu mai ocupe tot sufletul si se cuibareste intr-un colt cuminte.

Dar cum e sa te desparti cand iubirea care te leaga de celalalt este o iubire ca intre frati!? Sa vrei sa te desparti, dar sa nu poti. Cum sa nu-ti suni fratele? Cum sa nu-i doresti binele? Dar cum sa stai sa vezi cum sub ochii tai, fostul iubit pe care inca il iubesti, dar nu-l mai doresti, isi cauta o noua iubita? Iar tu stii ca tu nu mai poti sa fii iubita lui, desi inca il iubesti, dar nu ca inainte si ai vrea sa fie fericit, sa nu sufere de singuratate, dar in acelasi timp sa nu mai iubeasca nicio alta ca pe tine? Voi asocia aceasta durere cu mov, o durere a nebuniei. Viata joaca o farsa! Ajungi sa nu mai intelegi ce simti cu adevarat, sa negi sentimente si trairi, sa te intorci permanent in gol la o stare initiala pe care nu o mai poti retrai. O suferinta mov, pentru ca nu poti sa-l urasti, pentru ca-l iubesti, dar nu mai esti indragostita...

the confessions of a haunted soul

...si tot ce era era un rahat, ce mai! Iar eu, artista, m-am incapatanat zi dupa zi sa-l impachetez in hartii din ce in ce mai scumpe, mai frumoase, mai stralucitoare. Rahatul se stafidea imbracat cu atata grija si consecventa in ambalaje frumoase. Cu timpul, atat de multe hartii de cadou il impachetau, incat rahatul in sine nici nu mai conta. An dupa an am continuat sa-l impachetez si obiectul nou creat devenea atat de mare incat abia de-l mai puteam cuprinde. Tineam cu disperare la el, ca la cel mai de pret lucru al meu; era tot ce aveam, toata investita mea! Era atat de mare, incat eram sigura ca-mi va ajunge o viata. 

Intr-o zi ca oricare alta, parca o zi cu soare, dar nu sunt sigura, curiozitatea sau poate nebunia, m-au facut sa incep sa-l desfac.

...si tot ce era era un rahat care nici macar nu mai mirosea, pentru ca se uscase de atatia ani!

Dupa ani si ani

M-am intors!