O margica ...doar atat. Doar atat e suficient sa ma faca nelinistita, sa nu mai vad ce am, sa nu mai fie nimic din ce am indeajuns, sa vreau altceva, chiar daca acel altceva e o banala margica.
Nu contenesc sa ma uimesc cum zi de zi ignor tot ce am si cum orice analiza superficiala a zilei, a saptamanii, a lunii, a anului se termina cu un rezultat mereu nemultumitor.
Oricat as avea si oricat de bine mi-ar fi, am mereu o neliniste, o margica lipsa. O margica fara de care pare ca nu am mare lucru. Singurele momentele in care nu imi mai pasa de margica sunt imediat urmatoare unei boli (raceala, gripa, spate intepenit, masea de minte, afta etc); atunci simpla revenire la starea de fapt de dinainte, de fapt ameliorarea simptomelor deranjante specifice bolii, pare a fi suficienta pentru aprecierea conditiilor de viata obisnuite. Ce pacat ca tot imediat intervine uitarea si iar incep sa alerg dupa margica lipsa, margica fara de care viata mea e atat de trista si de lipsita de sens.
