...si tot ce era era un rahat, ce mai! Iar eu, artista, m-am incapatanat zi dupa zi sa-l impachetez in hartii din ce in ce mai scumpe, mai frumoase, mai stralucitoare. Rahatul se stafidea imbracat cu atata grija si consecventa in ambalaje frumoase. Cu timpul, atat de multe hartii de cadou il impachetau, incat rahatul in sine nici nu mai conta. An dupa an am continuat sa-l impachetez si obiectul nou creat devenea atat de mare incat abia de-l mai puteam cuprinde. Tineam cu disperare la el, ca la cel mai de pret lucru al meu; era tot ce aveam, toata investita mea! Era atat de mare, incat eram sigura ca-mi va ajunge o viata.
Intr-o zi ca oricare alta, parca o zi cu soare, dar nu sunt sigura, curiozitatea sau poate nebunia, m-au facut sa incep sa-l desfac.
...si tot ce era era un rahat care nici macar nu mai mirosea, pentru ca se uscase de atatia ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu