Secunda care ma ingrozeste

Ieri am fost tinuta in puf de prietenii mei: scos la masa, scos la shopping, incurajari la telefon si pe mesaje. Vremea a trecut si ea de la nori si ploaie la senin si soare. Am vazut 2 copii frumosi, ireal de frumosi: Calin si Cezar. Parca tot universul venise sa ma sustina, sa fie cu mine sa-mi arate ca nu sunt singura.

Si toate astea au tinut cu orele, de dimineata pana seara. Si le multumesc tuturor. Mai ales copiilor.

Dar orele sunt facute din minute si minutele din secunde si o secunda de neatentie e suficienta pentru a zgudui lumea (mea). Secunda aia care ramane neacoperita, cand privesc viata asa cum e ea, secunda aia ma ingrozeste prin forta ei. E secunda aia in care pic, cad, raman fara nicio sustinere, in gol, goala, dezmembrata, handicapata, singura. E secunda in care aerul care intra in plamani doare. E secunda cand stiu ca nu am nicio putere, ca niciun leac din lume nu ma vindeca, ca totul meu este o imensa rana vie care doare. Cum poate o secunda sa fie atat de concentrata?

Nu, nu lunile ce vor veni ma ingrozesc, nu saptamanile si nici zilele, nu mi-e frica de “Un veac de singuratate”, mi-e frica de “O secunda de singuratate”.

Greu

Greu.

Tot ce mi se intampla e greu. Vreau sa fac prea multe dintr-o data si ma simt neputincioasa. Mi-e atat de frica, incat abia mai respir. Vreau sa-mi gasesc jumatatea. Cat timp nu am vrut sa o gasesc, dar nu o aveam, singuratatea nu parea atat de grea. Din clipa (si chiar vorbesc de clipe) in care am hotarat sa fac curat si sa o iau de la capat, totul pare al naibii de greu. Confortul unei relatii gresite, dar vechi era fantastic de placut. Disconfortul de a incepe o cautare este dureros. Doare ca operaia de molar, numai ca nu doare in gura, ci in stomac. Inima mea e in stomac. Sufar, dar nu inteleg de ce sufar. Singura eram si pana ieri, azi nu sunt mai singura decat ieri, dar azi pare atat de pustiu. A privi realitatea in ochi mi se pare similar cu a iesi dezbracata din casa si a ma plimba prin piata. Am senzatia ca imi scrie mare in frunte: "femeie batrana, singura si nefericita". Nu vreau sa-mi scrie nimic in frunte. Imi scrie destul in capul meu.

Vreau sa-mi schimb jobul. Cat timp nu am vrut cu adevarat, parea ca acolo, dincolo, e o lume de oportunitati. Din ziua in care am decis sa schimb, pare ca eu am cel mai bun job sau cel putin ca asta mi se potriveste cel mai bine. Am brusc senzatia ca nu sunt in stare de mai mult sau ca de fapt nici nu vreau mai mult.

Am hotarat sa duc o viata mai sanatoasa: sa fac sport, sa manac mai sanatos. M-a tinut cateva ore, pana la primul kfc.

Am hotarat ca o data pe luna, in fiecare luna sa fac un tratament cosmetic. La primul, cand eram pe masa de cosmetica, imi trecuse prin cap chiar sa fac 2 in prima luna. Au trecut 6 luni pana la al-2lea.

Un prieten mi-a spus candva ca frica e cel mai pervers sentiment. Ca frica acopera tot si nu mai esti capabil sa simti nimic altceva. Mi-e al naibii de frica.