Ieri am fost tinuta in puf de prietenii mei: scos la masa, scos la shopping, incurajari la telefon si pe mesaje. Vremea a trecut si ea de la nori si ploaie la senin si soare. Am vazut 2 copii frumosi, ireal de frumosi: Calin si Cezar. Parca tot universul venise sa ma sustina, sa fie cu mine sa-mi arate ca nu sunt singura.
Si toate astea au tinut cu orele, de dimineata pana seara. Si le multumesc tuturor. Mai ales copiilor.
Dar orele sunt facute din minute si minutele din secunde si o secunda de neatentie e suficienta pentru a zgudui lumea (mea). Secunda aia care ramane neacoperita, cand privesc viata asa cum e ea, secunda aia ma ingrozeste prin forta ei. E secunda aia in care pic, cad, raman fara nicio sustinere, in gol, goala, dezmembrata, handicapata, singura. E secunda in care aerul care intra in plamani doare. E secunda cand stiu ca nu am nicio putere, ca niciun leac din lume nu ma vindeca, ca totul meu este o imensa rana vie care doare. Cum poate o secunda sa fie atat de concentrata?
Nu, nu lunile ce vor veni ma ingrozesc, nu saptamanile si nici zilele, nu mi-e frica de “Un veac de singuratate”, mi-e frica de “O secunda de singuratate”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu