Oamenii, problemele si prietenia

De la o vreme incoace mi-am pierdut rabdarea. Nu orice fel de rabdare, ci cea cu oamenii de langa mine.
Cred ca trec printr-un proces care a inceput de mult, dar a fost lent, de a intelege exact unde ma pozitionez eu in raport cu lumea, cu prietenii mei.
Si cred ca incep sa ma detasez, sa vad lucrurile dintr-o perspectiva noua, complet diferita.
Experimentez senzatii noi, imi trec ganduri complet noi prin cap.
Prietenia este concept pe care il caram cu noi din copilarie si adolescenta cand incercam sa invatam ce este lumea asta in care traim si suntem fascinati de tot felul de idealuri si idei preluate de la altii care privesc adevarul, dreptatea, minciuna, prietenia, iubirea, increderea.
Nimeni nu are curajul sa strige in piata in gura mare: Prietenia (din vechiul concept) e pe moarte! Traiasca noua prietenie!
Pentru ca avem nevoie de oameni in jurul nostru, de prieteni, avem nevoie sa sunam in fiecare luna pe cineva sa-i uram cate ceva, avem nevoie sa avem invitati la ziua noastra, avem nevoie sa avem address book-ul plin cu cat mai multe e-mailuri, la fel si lista de ID-uri din messenger.
In numele acestei prietenii, careia ii punem in spate tot felul de scuze si de responsabilitati facem diverse lucruri si actionam altfel decat am vrea de multe ori.
Ne pastram prietenii, nu pentru ca le spunem ceea ce gandim despre ei sau actiunile lor, ci pentru ca le spunem ce vor sa auda sau pentru ca nu le spunem nimic, macar ii ascultam.
Si cand ne luam o pauza scurta, caci obosim si le spunem exact ce ne trece prin cap se bosumfla si inchid (telefonul, mailul, messengerul).
Prietenia este supraevaluata, supraestimata si m-as risca sa zic si ca este cam desueta.
Timpul se micsoreaza pe zi ce trece, suntem tot mai ocupati, mai agitati, mai preocupati de cat mai multe in acelasi timp, traim prea mult pentru ceva ce urmeaza sa se intample si prea putin pentru ce avem si devenim din ce in ce mai egoisti si mai nepasatori.
Ne sunam prietenii si ii bombardam cu problemele noastre, de multe ori fara sa ne pese ce face celalalt la capatul telefonuli (e bine, e vesel, e bolnav, e in pat, in baie).
Ii intrebam cate in luna si in stele, ii punem sa se puna in pielea noastra, sa vada cum ne e, sa simta si ei durerile noastre, neimplinirile, bucuriile, succesele noastre.
De multe ori nu vedem, nu auzim nu simtim ca ei nu au chef, ca nu mai au rabdare.
In jurul nostru totul se schimba, fie ca acceptam, fie ca nu. La fel si prietenia. Se schimba si ea, se transforma, se adapteaza timpului in care traim.

Eu imi pierd rabdarea pe zi ce trece. Multi nu inteleg. Intr-un fel sufar ca nu le mai pot fi atat de aproape. In alt fel ma simt tare bine.