Anul asta cand a inceput toamna a inceput brusc cu ploi si frig, parca era deja iarna. Am fost atat de trista ca am pierdut toamna!
Ieri in Bucuresti a fost un soare superb. Cand am vazut soarele, cand am simtit dintr-o curte alaturata biroului meu mirosul de frunze arse, mi-am revenit. Regasisem toamna. Am vrut sa ma urc in masina si sa plec la munte. De una singura. Simteam ca-mi ajung, ca nu am nevoie de nimeni langa mine pentru a vedea impreuna frunzele galbene picate pe jos. Evident, n-am plecat la munte. Dar am plecat de la birou cu 1h30 mai devreme de program. Fara sa ma simt vinovata. Am condus un pic, apoi am parcat masina efectiv in primul loc de parcare gasit. Am pornit la plimbare pe jos. Picioarele ma purtau singure. Totul intra in mine: aer, frunze, apa, strazi, cer. Ma simteam a universului si in acelasi timp a mea.
Descoperisem ceva. Un spatiu perfect. Ma plimbam si radeam. Nu imi venea sa cred ce usor era. Ma simteam ca intr-un moment zero. Si exact in acel moment am primit un sms.
In sms, doua coordonate GPS: 44.443095/26.060557-44.429781/26.096456
Am activat GPS-ul pe telefon si am plecat la plimbare, pe traseul primit.
Nu prea conta unde ajungeam, era foarte interesant sa vad pe unde ma plimba GPS-ul.
Aveam de-o parte apa linistita, iar de partea cealalta zgomotul infernal al traficului. Am si uitat cat a durat plimbarea. Se lasase deja noaptea. Aceeasi apa, acelasi zgomot. Si toamna.
