Perceptiile mele despre zilele noastre

Fiecare perioada de tip “zilele noastre” a avut particularitatile ei asupra carora participantii s-au aplecat spre analiza.
In zilele noastre particularitatile se schimba atat de repede, incat nu mai am nici macar timp sa le analizez, dar sa le si inteleg. Zilele noastre sunt de fapt mai mici, mai scurte, aproape ca niste minute.
Traiesc o permanenta adaptare manifestata prin incercarea de a intelege si de a accepta si in acelasi timp traiesc o permanenta opunere.
Daca nu mergi cu schimbarea, risti sa ramai pe dinafara. Pe de alta parte, cu cat mergi mai tare cu schimbarea, cu atat risti sa te pierzi, sa iti pierzi reperele, individualitatea.
E paradoxal ca traim din ce in ce mai mult in individualism si totusi, prin tot ceea ce facem, ii dam in cap individualismului.
A murit rabdarea. Eu nu mai cunoasc oameni care au rabdare sa asculte ceva ce nu este despre ei sau despre un scop al lor.
Abia apuc sa deschid gura sa zic “albastru” ca imediat aud deja 3 povesti despre alt “albastru” al altora, care este, daca nu mai important decat “albastrul” meu, cu siguranta mai “albastru” decat al meu.
Traim in zilele noastre un individualism mutant in care individul care este preocupat exclusiv de propria persoana are o nevoie vitala reteaua sociala, pentru ca numai asa isi poate stinge setea de a fi observat. Reteaua sociala nu mai serveste constructiei de relatii, ci doar observarii indivizilor de catre ceilalti indivizi. Nevoia de a fi observant a ajuns atat de mare incat aproape ca nu mai poate fi satisfacuta de societate.
Nu mai e nimeni preocupat de relatie in sensul clasic al acesteia (o legatura, o conexiune, un schimb de idei, un parteneriat) si in niciun caz de calitatea relatiilor si de ce s-ar putea naste din ele, ci toate preocuparile sunt cantitative si unilaterale.
Si la ce ar mai folosi relatiile clasice? Cui ii pasa ca “albastrul” meu ar putea sa fie mai corect sau mai adevarat decat “albastrul” lui, cui ii mai pasa cu adevarat ca dintr-un albastru (al meu) si un galben (al lui), am putea avea un verde (al nostru)?
Ne place sa vorbim din ce in ce mai mult in imagini, in propozitii scurte, de fapt in afara propozitiilor.
Vorbim nonstop in cursul unei zile, cu franturi de idei, pareri si cuvinte. Suntem atat de prieteni si ne cunoastem atat de bine, stim atat de multe unii despre ceilalti si ne pasa atat de putin.

A murit rabdarea. Si prietenia. Sa nu ma mai importivesc. Like. Big like.

Secunda care ma ingrozeste

Ieri am fost tinuta in puf de prietenii mei: scos la masa, scos la shopping, incurajari la telefon si pe mesaje. Vremea a trecut si ea de la nori si ploaie la senin si soare. Am vazut 2 copii frumosi, ireal de frumosi: Calin si Cezar. Parca tot universul venise sa ma sustina, sa fie cu mine sa-mi arate ca nu sunt singura.

Si toate astea au tinut cu orele, de dimineata pana seara. Si le multumesc tuturor. Mai ales copiilor.

Dar orele sunt facute din minute si minutele din secunde si o secunda de neatentie e suficienta pentru a zgudui lumea (mea). Secunda aia care ramane neacoperita, cand privesc viata asa cum e ea, secunda aia ma ingrozeste prin forta ei. E secunda aia in care pic, cad, raman fara nicio sustinere, in gol, goala, dezmembrata, handicapata, singura. E secunda in care aerul care intra in plamani doare. E secunda cand stiu ca nu am nicio putere, ca niciun leac din lume nu ma vindeca, ca totul meu este o imensa rana vie care doare. Cum poate o secunda sa fie atat de concentrata?

Nu, nu lunile ce vor veni ma ingrozesc, nu saptamanile si nici zilele, nu mi-e frica de “Un veac de singuratate”, mi-e frica de “O secunda de singuratate”.

Greu

Greu.

Tot ce mi se intampla e greu. Vreau sa fac prea multe dintr-o data si ma simt neputincioasa. Mi-e atat de frica, incat abia mai respir. Vreau sa-mi gasesc jumatatea. Cat timp nu am vrut sa o gasesc, dar nu o aveam, singuratatea nu parea atat de grea. Din clipa (si chiar vorbesc de clipe) in care am hotarat sa fac curat si sa o iau de la capat, totul pare al naibii de greu. Confortul unei relatii gresite, dar vechi era fantastic de placut. Disconfortul de a incepe o cautare este dureros. Doare ca operaia de molar, numai ca nu doare in gura, ci in stomac. Inima mea e in stomac. Sufar, dar nu inteleg de ce sufar. Singura eram si pana ieri, azi nu sunt mai singura decat ieri, dar azi pare atat de pustiu. A privi realitatea in ochi mi se pare similar cu a iesi dezbracata din casa si a ma plimba prin piata. Am senzatia ca imi scrie mare in frunte: "femeie batrana, singura si nefericita". Nu vreau sa-mi scrie nimic in frunte. Imi scrie destul in capul meu.

Vreau sa-mi schimb jobul. Cat timp nu am vrut cu adevarat, parea ca acolo, dincolo, e o lume de oportunitati. Din ziua in care am decis sa schimb, pare ca eu am cel mai bun job sau cel putin ca asta mi se potriveste cel mai bine. Am brusc senzatia ca nu sunt in stare de mai mult sau ca de fapt nici nu vreau mai mult.

Am hotarat sa duc o viata mai sanatoasa: sa fac sport, sa manac mai sanatos. M-a tinut cateva ore, pana la primul kfc.

Am hotarat ca o data pe luna, in fiecare luna sa fac un tratament cosmetic. La primul, cand eram pe masa de cosmetica, imi trecuse prin cap chiar sa fac 2 in prima luna. Au trecut 6 luni pana la al-2lea.

Un prieten mi-a spus candva ca frica e cel mai pervers sentiment. Ca frica acopera tot si nu mai esti capabil sa simti nimic altceva. Mi-e al naibii de frica.

echilibrul in viata

Sa-ti gasesti echilibrul in viata sau sa traiesti o viata echilibrata sau sa traiesti echilibrat...suna cunoscut rau, nu?

Nu mai zic de mult mai incisivul sfat: "ar cam fi timpul sa-ti gasesti si tu echilibrul in viata!"

Well pai ce am inteles eu din toate aceste indemnuri de viata echilibrata?

Daca mi-e pofta de ciocolata mananc una intreaga pe nerasuflate si apoi nu mai manac nimic jumatate de zi, ca sa pastrez un echilibru.

Daca beau inr-o seara toate paharele de vin rosu aferente unei saptamani, nu mai beau deloc o saptamanai, ca sa pastrez un echilibru.

Daca mananc o shaorma la 12 noaptea pentru ca atunci mi-a fost pofta (deh, nu reusesc sa mi se faca pofta la micul dejun cand cica orice manaci se arde), fac si eu a2a zi (dupa ce imi trece raul) o tura de parc ca sa ard shaorma aia nenorocita si sa pastrez un echilibru al caloriilor.

Daca intr-o dimineata dorm si eu 2h mai mult si ajung la 11 la birou, stau pana seara ca sa pastrez echilibrul.

Si mai fac ceva. Daca umblu cu 2 barbati intr-o perioada a vietii mele (ca deh, nu pot stii cand mai am norocul asta), are viata grija sa ma tina singura in perioada urmatoare ca sa pastrez un echilibru de 1 barbat la 1 femeie, cum zice la cartea de morala.

Parerea mea e ca duc o viata echilibrata!