Am parasit autobuzele RATB si mi-am reluat locul de soferita in Bucuresti. Placerea condusului este infranata de traficul oribil din oras si de oamenii pe care ii intalnesc. Sau de lipsa oamenilor pe care nu-i intalnesc?
M-am gandit la cei care ne enerveaza in trafic si ne incarca cu energie negativa. Mi-am analizat reactiile si m-am speriat. Cum oare de le-am permis acestor indivizi sa ma indispuna? Cum oare de ei trec nepasatori fata de orice li se intampla si lasa in urma lor agitatie si nervi?
Initial i-am facut nesimtiti. Apoi i-am facut prosti. Acum ii consider neputinciosi. Si mi-e mila de ei. Nu as vrea sa fiu in pielea lor. Neputinta de a intelege ce generezi in jurul tau mi se pare mai dureroasa ca prostia si nesimtirea la un loc.
A nu vedea situatia de ansamblu, a nu intelege care sunt efectele actiunilor tale asupra celorlati asta mi se pare alarmant de infricosator.
Din pacate acesti oameni, dupa ce se dau jos din masinile lor, ajung la locurile lor de munca, iau decizii sau nu iau, fac lucruri sau nu le fac, ne influenteaza vietile.
Cand aveam 20 de ani strigam in gura mare ca mie imi plac oamenii, ca sunt o umanista convisa, cautam mereu scuze pentru actiunile altora, sufeream cand prieteni de-ai mei ii categoriseau pe unii prosti fara sa le ofere vreo sansa de a se justifica.
La 31 de ani o sa strig in gura mare ca rar intalnesc un om si cu atat mai rar imi plac oamenii. Ma indrept spre mizantropie alergand. Umanismul mi se pare nu desuet, ci nepotrivit timpurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu