Angajatul vesnic candidat

Lucreaza intr-o mare companie care atunci cand a venit in tara a inceput prin a avea 100% cultura organizationala de import, iar azi mai are cred vreo 20%, restul de 80% fiind deja cultura organizationala pur romaneasca si de calitate indoielnica.
Am mai multi prieteni care lucreaza in acea companie, dar doar unul dintre ei este ceea ce eu numesc angajatul vesnic candidat.
Cand il sun sa mai vad ce face, el se pregateste pentru un interviu. In cadrul companiei, evident. Lui ii place sa candideze.
El stie ca nu are nicio sansa sa reuseasca sa plece de pe pozitia actuala, ei stiu cand ii accepta aplicatia ca nu il vor promova.
El are nevoie ca din cand in cand sa mai primeasca un sut in fund, ei au nevoie sa mai dea cate un sut in fund cu rol exemplificator pentru alti angajati.
Cred ca daca as face o comparatie, situatia este similara unui mariaj esuat, in care cei doi nu numai ca nu se mai inteleg, dar nici macar nu le mai pasa ca nu se inteleg, au trecut de faza in care adormeau noaptea cu lacrimi in ochi si suspine inabusite in gat.
Au trecut si de faza cu scandalurile, revoltele, zvacnirile de personalitate. Sunt acum in faza de razboi tacut si mocnit. Un razboi prin care practic niciunul nu semneaza divortul.
Angajatul vesnic candidat nu-si semneaza demisia si angajatorul vesnic nemultumit de angajatul sau nu ii semneaza concedierea.
Fiecare astepteapa ca celalat sa faca o miscare diferita, noua.
Si asa cum stiu din istorie, din carti, din romane de dragoste se pare ca exista o placere a suferintei care alimenteaza ambele tabere.
Nu, aici nu se aplica celebra replica: “inteleptul cedeaza primul”.
Aici s-ar potrivi ceva ce se striga pe stadion, evident in galeria echipei in care merg eu: “Caine pana la moarte!”.
Care moarte? Care caine?